Literatura pentru copii este o literatură specială, pentru că, în primul rând, se adresează unor vârste diferite ale copilăriei. De aceea e necesară o anumită specializare a autorilor, care să cunoască specificul, capacitatea de înțelegere, psihicul fiecărei etape a coplăriei și sensibilitatea nuanțată, de acord fin, a fiecăruia.
Această specializare poate veni din două surse: familiarizarea continuă, „profesională”, cu acest fel de literatură sau dintr-o înzestrare proprie a autorului; ori din amândouă direcțiile. Genul și specia literară o alege autorul. Tematica poate fi aceeași, conținutul trebuie să fie atractiv, plăcut, înțeles în continuitatea lui. Dar, pentru că vorbim de literatură ca artă, aici trebuie atinsă marea problemă a stilului.
Ce este literatura pentru copii? Totalitatea creațiilor literare adresate copiilor, de la cele mai mici vârste până la adolescență. Aceasta este o formă de artă care utilizează limbajul pentru a stimula imaginația, creativitatea, gândirea critică și dezvoltarea emoțională a copiilor. Literatura pentru copii nu este doar o simpă categorie de texte, ci o parte integrantă a literaturii universale, având propriile genuri și specii literare, dar și o abordare specifică în funcție de vârsta cititorului. Pe scurt, literatura pentru copii este o formă de artă.
Și din definiția aceasta, ca din toate definițiile, lipsește ceva. Literatura pentru copii este și o formă de joacă, de creare de bucurii și plăcere, o emoție particulară pe care copiii o simt cu totul altfel decât adulții și, în fiecare vârstă a copilăriei, în mod diferit.
Se cultivă poezia (suavă, duioasă sau moralizatoare), cu rimă (de cele mai multe ori, pentru a atinge și o anumită rezonanță muzicală, necesară reținerii și antrenării memoriei la vârste fragede) ori nu, povești și povestiri (cu întâmplări din viața reală a autorului ori auzite, ori pur și simplu inventate, dar mereu ancorate cumva în viața sa, cu propriile sale nostalgii, amintiri, urme sufletești în mentalul și psihicul scriitorului), schițe, dialoguri, însăilări dramatice etc. De la poveștile cu animale, la cele de interacțiune dintre om și viețuitoarele sălbatice, fabuloase ori fantastice, ori domestice, până la lumea familiei, mai ales a amintirilor din copilăria proprie a autorului sau din adolescența sa.
Cine nu înțelege că prețuirea pentru literatură și pentru alte arte (muzică, pictură, grafică etc.) pleacă de la aceste vârste ale copilăriei să nu se mire că insistența lor mai târzie (a celor ce se ocupă de instruire și educare) va fi inutilă!
Într-un fel arată un text pentru vârsta copilăriei mici (ilustrațiile fiind nelipsite), altfel pentru cei ce încep să meargă la școală, altfel pentru vârstele de 10-12 ori 12-14 ani și altfel pentru adolescenți. De la lectura părinților și a poveștilor inventate de ei, copilul trece la cărțile pe care le poate citi singur, pentru ca mai apoi să treacă la cărțile pe care singur și le alege. Trecerile de la cărțile recomandate la cele de alegere proprie sunt două momente esențiale. Primul moment este hotărâtor pentru că selecția se presupune că e făcută de un adult conștient de ceea ce are nevoie fiecare vârstă, nu numai pentru a crea un gust de lectură, ci și pentru a da o îndrumare în privința valorii morale și estetice a unei cărți!
Povestirile care au ca subiect viața reală, amintiri din viața de familie trăite pe viu, cu părinți, bunici și prieteni ori colegi de joacă sau de școală, în preajma animăluțelor de casă ori a animalelor din curtea bunicilor de la țară, ori a propriei vieți în fabulosul univers al vieții rurale, foarte statornic, ori în cel urban, mai agitat și parcă instabil, pot constitui subiecte emoționante și atractive. Când copiii cititori ori ascultători se regăsesc în aceste universuri ca fiind și ale lor, e meritul celor care le-au pus pe hârtie și le-au dat acea aură estetică specifică.
Literatura pentru copii poate crea, așadar, în același timp, o folosință practică (educația, inclusiv morală), o folosință de agrement și de amuzament, de informație în toate sensurile posibile și, nu în ultimă instanță, de plăcere și bucurie a lecturii, a textului zămislit frumos, cu mijloacele artei narative, a poeziei ori a dramaticului (prin succesiunea replicilor, prin dialog) și în sens comic.
O categorie aparte este literatura pentru copii care are ca subiect viața de familie, în care apar nu numai date ale realității trăite de autor (vezi clasicele Amintiri ale lui Creangă sau textele lui Tudor Arghezi, în care apar toate acele arhetipuri ale copilăriei, pe care le trăia nu numai Nică, ci le trăiește și fiecare copil de astăzi, cu atenția explicațiilor pe care un bun dascăl de literatură și nu numai ar trebui să le cunoască, dar și o parte din visăriile copilăriei, dorințe împlinite și neîmplinite, bucurii, aspirații și frustrări.
Trecerea de la aceste texte la textele adolescenței se face cu trecerile de prag, de la basme și povestiri, la cărțile de aventuri și de dragoste, fie că e vorba de literatura română, fie de cea universală, clasică ori actuală (de tipul poveștilor și povestirilor clasicilor români, de la Eminescu și Creangă la Sadoveanu, Galaction, Voiculescu, al romanelor La Medeleni, Cireșarii, Toate pânzele sus, al romanelor lui Defoe, Cervantes, Jules Verne sau Alexandre Dumas, Mark Twain, Jack London, J.R.R. Talkien.)
E greu de spus dacă această literatură e doar pentru adolescenți ori tineri oarecare sau dacă e o literatură pentru toate vârstele, fie și numai dacă ne gândim la ecranizările operelor lor, la care toată lumea se uită, așa cum plac și romanele științifico-fantastice, asemenea romanului Solaris al lui Stanislaw Lem.
Despre cărțile pentru copii se scrie de fapt foarte puțin. Nu cunosc alt studiu masiv referitor la istoricul cărții pentru copii în România, în limba română, în afara celui scris de Iuliu Rațiu (O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți: Creangă, Eminescu, Petre Ispirescu, Emil Gârleanu, Elena Farago, Alexandru Mitru, Otilia Cazimir, Mircea Sântimbreanu, Grigore Popescu-Bejenaru). Știința mea vine din critica și istoria literară la obiect, adică la fiecare operă literară în sine și din lectura pe viu a acestora.
Textele pentru copii, scrise acum, sunt foarte numeroase și variate, unele de valoare incontestabilă, altele forțând nota noutății cu orice preț și în detrimentul calității estetice. Mijloacele de tipărire de astăzi, cu ilustrații lucioase, dau farmec noilor producții, dar coloritul, nuanțele, formele ilustrate în cărțile mai vechi de povești au o calitate aparte, adesea fiind realizate de artiști plastici de renume. Nu mai puțin de apreciat este faptul că artiștii plastici de astăzi, fie consacrați, fie debutanți își manifestă talentul și în cărțile pentru copii.
Ilustrațiile prea tehnice, realizate pe calculator, pot fi spectaculoase, dar ele nu acoperă întotdeauna farmecul natural al desenului, acuarelei sau gravurii vii de sub mâna artistului, fără intermedierile „industriale”. Spectaculosul e o categorie estetică, dar să se manifeste în interiorul textului, prin stil, și nu prin scandalizare, prin a-l căuta în afara artei!
O singură exemplificare de excepție: ilustrațiile lui Th. Kiriakoff la ediția îngrijită de Liviu Rebreanu, Ion Creamgă. Povești, Ediție omagială a Municipiului București, Luna Bucureștilor, Editura Municipiului București, 1940. În prefață, marele romancier face remarca: „Ilustrațiile pictorului Th. Kiriakoff se străduiesc să comenteze în imagini colorate pentru ochii tuturor textul nemuritor și cel mai colorat din toată literatura noastră.”
Imaginile, aparținând Ramonei Marinescu, cărții cu oameni și zâne, sunt ilustrative în sens laudativ, exprimate alb-negru în volum, dar redate color pe site-ul autoarei, ceea ce dă o dublă inedită viziune coloristică, potrivită textului (https://diana hideg. ro/desene-cu-personaje-desene-originale/). Fișele de personaj vor ajuta cititorul să le descopere frumusețea și esența lor narativă.
Cartea Dianei Hideg e într-adevăr o carte frumoasă prin minunea întâmplărilor (adevărate aventuri contemporane cu sensuri străvechi, „din vechime”) ce se ridică întotdeauna din spațiul faptelor reale la ipostaza mai înaltă și subtilă a faptelor semnificative sufletește, care capătă stil particular, stilul autoarei. Să cobori în lumea copiilor nu e deloc ușor. Dacă această lume îți aparține și ție, atunci e absolut necesar să te desprinzi de lumea ta și să descrii o lume ce ar putea fi a oricărui altuia. De aceea acest text nu mai este unul al unei anumite familii, ci al tuturor celor ce se regăsesc, fie și parțial, în ea. Între altele, și coeziunea Familiei însăși e o învățătură a acestei cărți.
Întâmplările au o cauzalitate și o coerență bine definite, fiecare paragraf înregistrează nu numai un eveniment, ci și o stare emoțională continuă ori distinctă, diferită, pe care cititorul e poftit să o deslușească printre rânduri.
Am avut și am convingerea că a scrie o prefață la o carte pentru copii a unui scriitor debutant e deosebit de onorant. Și pentru mine e un debut în a valorifica un astfel de text. Numeroasele cărți pentru copii, citite în toate vârstele copilăriei și adolescenței mele, dar și ca profesor de limba și literatura română îmi îngăduie să fac aceste aprecieri în cunoștință de cauză.
Textul Dianei Hideg are claritate și coerență. E structurat pe capitole bine delimitate, de fiecare dată emoția se prelungește, dar stările sufletești trăite sub vocea auctorială sau a personajelor sunt extrem de variate și evident conturate. Coerența textului constă mai ales în stil, unitar, simplu (simplitatea e o calitate a stilului dificil de realizat), bine închegat, fără a datora tribut altor texte. Limpezimea textului vine și din o bună mânuire a limbii române, cu nuanțe particulare și evitând formulările stereotipe, repetabile. Cartea are ritm și continuitate narativă, îmbinând perfect ficțiunea poveștii cu relatările aventurilor ce se pot asocia vieții reale, povestirii, ceea ce ușurează lectura și plăcerea cititului.
Claritatea textului vine deci și din excelenta mânuire a îmbinării ficțiunii literare cu date ale unei realități din imediata apropiere a cititorului de oriunde, ce se poate regăsi pe sine. Mirajul cărții vine din trecerea subtilă dintr-o lume într-alta, reciproc, din lumea personajelor de basm în lumea oamenilor și invers –, ambele universuri părând că se caută unul pe altul, că o legătură nesfârșită s-a produs de la începutul lumii între cele două „popoare”.
O teamă plutește totuși deasupra tuturor, ca nu cumva acest miraj să se destrame și să urâțească viața atât de frumoasă și palpitantă a celor ce mai cred, cu ochii copilării, în fascinanta lume a imaginarului, a fanteziei. Inocența și mirajul sunt trăiri fundamentale ale copilăriei, pe care adultul riscă să le uite și să le piardă. Licoarea uitării, timpul (căci „și zânele îmbătrânesc”, „corpul devine adult, apoi bătrân, apoi tare bătrân”) și somnul; de aceea trebuie folosită „magia neamului”, „să îți asculți neamul și familia”), pe care o dă călătorilor Regina Zânelor, poate fi medicament vindecător sau otravă, pentru că va șterge, va lua tuturor „amintirile despre lumea supranaturală”.
De aceea trebuie mereu reinstaurate puterea și miracolul Vălului, într-o lume care tinde să piardă credința în miracole, cumințenia și zborul fanteziei, înclusiv inocența vârstelor fabuloase. (Aflăm că odată cu Căderea Vălului se așterne Neantul, „marele întuneric”.) E marele pericol al rupturii dintre adulți și copii, în Noua Ordine, cum o numește autoarea, și care se instaurează, la început, firav, apoi, cu din ce în ce cu mai multă agresivitate. Nu e vorba numai de ruptura dintre generații, ci de scindarea ce se produce în fiecare dintre noi în trecerea de la copilărie la maturitate. Acesta este pragul cel mai primejdios al unei ruperi iremediabile.
În The End renaște salvatoarea, eterna speranță: „Cele trei își zâmbesc și rămân la povești, în pijamale, într-o zi de joi, într-o casă de la țară, așa cum le stă bine unor oameni și zânei lor.”
Poveste și povestire în același timp, textul, Pe larg… despre zâne, e structurat pe capitole numite ca atare: Cu mult, mult timp în urmă…; Să facem cunoștință cu Ela; Ela îl cunoaște pe Mihai; Vine, vine primăvara; O tabără de vară plină de aventuri; Cei șase cunosc un rock star; E timpul să aducem întăriri; Apare Andrei; Undeva în Bucegi; Să salvăm lumea, zic; Întâlnesc alt star rock; Ajung la Sfarmă-Piatră; Ultima încercare; The end; Primăvara următoare. Subiectul e atractiv și nu facem dezvăluiri în acest Cuvânt introductiv. Amintim totuși personajele, care au farmec propriu și personalitate narativă, epică; și o oarecare descriere „geografică”, ce poate fi de oriunde, chiar dacă unele locuri sunt din realitatea geografică precizată, apropiată autorului și recognoscibilă.
Așadar, oameni și zâne, personaje reale ori imaginare, într-o ficțiune bine regizată, din lumea poveștilor de altădată ori din cotidian și contemporaneitate. Se creează impresia că nu numai zânele și zânii sunt cei ce pot fi încadrați în sfera supranaturalului, ci și personajele ce țin de familie: bunica și bunicul, mama și tata, frații și surorile ori verii și verișoarele, ori prietenii și colegii, oamenii cunoscuți în aventurile copilăriei de astăzi. Autoarea reface mai ales triada feminină a familiei: bunica, mama, fiica, la care va adăuga, parcă în fundal, cu ușoară timiditate, celaltă triadă a generațiilor, bunicul, tatăl, fiica/ fiul. Într-un cuvânt: Familia. Copiii, cu vârstele lor diferite, dar apropiate, sunt celălalt grup central, „gașca”, cum o numește autoarea. Cititorul va putea el însuși să clasifice în categorii distincte toate aceste „persoane”.
De remarcat este și modul foarte inspirat de a le întroduce în narațiune, în povestea-povestire. Ceea ce le leagă nu sunt numai dialogurile, ci și monologul interior, vocea interioară și alter-egoul fiecăruia ori vocea auctorială destul de discretă, de retrasă și rafinat reținută, specifică unor astfel de texte.
Nu vom proceda la caracterizarea psiho-emoțională a personajelor sau comportamental-morală, care nu e aici în interesul nostru și nici nu ar produce un efect ori un interes pe care, de altfel, nici textul nu-l cuprinde, pentru că nu ar face altceva decât să complice, inutil analitic, un text atât de limpede și de curgător și care are cu totul altă finalitate. Farmecul descrierilor și al portretelor dau, împreună cu derularea epică și conturarea relațiilor dintre personaje, esența, farmecul acestui text.
Înainte de a o cunoaște pe Ela, luăm cunoștință cu personajele ce iscă „o hărmălaie de nedescris într-o peșteră ascunsă bine în cei mai vechi munți de pe aceste meleaguri.” E începutul unui Consiliu la care participă reprezentanții elementelor primordiale și cei ai „altor popoare din vechime”, ce „avea să ia o decizie importantă, care avea să schimbe viața așa cum o cunoscuseră până atunci”: Mama Pământ, reprezentantul Focului, reprezentanta Aerului, reprezentanta Apei, spiriduși, nimfe, căpcăuni, iele, vâlve, „tot felul de creaturi”.
Ela, personajul principal, are 12 ani, trăiește prima ei aventură „departe de casă”, cunoaște prima „neliniște” majoră și are „un mic secret”. Face și ea parte, ca să zicem așa, din prima ei „gașcă”, cu șapte fete și cinci băieți, strânși în tabăra de iarnă (prilej de a romanța viața de tabără), la schi, la Poiana Brașov, alături de profa, „o doamnă lungă și slabă”. Instructori de schi: Ioana și Marius.
Ela se gândește însă la zâna ei însoțitoare, la Cireșica (Cire), pe care o cunoscuse primăvara. Pe lângă aceste personaje, sunt și cele legate dintotdeauna de viața omului, atât de apropiate sufletului de copil, animalele din curte, din grădină, „animalele satului”, cum le numește bunica, ori din pădure: câinele (Gonzales, de exemplu), pisica, fluturii, albinele, insectele, păsările Deltei. E vârsta copilăriei când totul e posibil, când nu există hotar între vis, imaginație și realitate, conform unei alte sensibilități, până la ridicarea Vălului.
Se povestește întâlnirea cu rătăcita de familia ei, micuța Cireșica, zână ce-i va deveni Elei însoțitoare, „prietenă imaginară” și păzitoare. De altfel, fiecare copil va trebui să-și descopere propria zână (fiecare având un comportament diferit, potrivit și firii copilului pe care-l însoțește) sau propriul zân, adică să intre în zona mirifică a feeriei, a Mirajului și fanteziei, pentru „a nu fi niciodată singur”. De departe, Ela simte deopotrivă grija părinților, iar profa îi îndeamnă pe copii, ca în fiecare seară, numai la sfârșitul zilei, să le dea informații de bine prin telefon.
În împrejurări pe care le păstrăm sub tăcere, Ela îl cunoaște pe Mihai (care are o „particularitate”, care îi dă un farmec special, o aură aparte), care va trebui să-și cunoască și el zâna (pe Conița, născută iarna, spre deosebire de Cireșica, născută primăvara) și pe mama acestuia, doamna Ionescu. În context, aflăm cealaltă bucurie a copiilor: dulciurile; mai exact, „papanașii cu dulceață de afine”, pregătiți de mama lui Mihai. Ela le povestește „viața ei la Pitești”.
Zânele se comportă așa cum „au fost învățate din bătrâni”, ceea ce devine și o recomandare pentru oameni, dincolo de nevoia continuă de adaptare la lume. Zânele trăiesc toate emoțiile copiilor, devenind parcă niște oglinzi reflectorizante.
Interesantă este și adaptarea, chiar și a zânelor, la limbajul cotidian: „Mica zână începuse să știe și multe expresii în engleză, pentru că Ela tot ținea televizorul de acasă pe Disney și se uita obsesiv la musicaluri.” De fapt, autoarea îmbină limbajul colocvial, neaoș ori de împrumut (404 – object not found, Windows-ul, cool, relax, Facetime-ul etc.), cu cel popular, tradițional (expresii, proverbe, învățături) și cu cel pur literar; orașul, satul, cu caracteristicile lor contradictorii, lumea veche, statornică, și cea nouă, mereu în schimbare, pădurea și râul „care fusese tare lat pe vremuri”, iar „acum a rămas din el doar un mic pârâiaș.”
Concluzia ar fi că „poveștile sunt toate adevărate”. Alte personaje: „un Binecuvântat”, Roinița Zâna-veghetoare, care „e născută vara și are abilități vindecătoare”. Are ca „informatori” albinele. Apoi, un fluture, un bondar, personaje nenumite, parcă anonime, simbolizând doar apartenența la „specie”. Zânele „au abilități multiple: vorbesc cu insectele, cu animalele, chiar cu forțele naturii”, cu stihiile, căci „povestea dintre oameni, zâne și lumea supranaturală a început de mult”.
Nucșoara e altă zână de demult. Iar povestea ei e semnificativă. Zânele au o Regină, care „e mama și protectoarea lor.” Și ele trăiesc destinul dat de ursitoare. Un personaj fascinant, puternic simbolizant este Vălul, „format din patru straturi”. Vă lăsăm bucuria de a le descoperi și felul în care „a căzut” fiecare „strat”.
Tabăra de vară are și ea farmecul ei: la Tulcea, în Delta Dunării, pe brațul Sulina. E un prilej ca Ela să îl revadă pe Mihai: „Noroc cu Facetime-ul!”. Fac cunoștință cu Marele Pelican Alb, cu păsările Deltei, cu Viorel, barcagiul, „care are propria lui trupă de Cercetași” și cu fiul acestuia, Luca. Fac cunoștință cu luminișurile Deltei și cu stufărișul. Luca e cam singuratic, are adică fire și vocație de artist, desenează (o desenează pe Danada, „nimfa acestui lac”), are imaginație, așa cum Mihai are vocație și imaginație de astrofizician, de cercetător. Sunt cele două direcții către care se îndreaptă aspirațiile copilăriri: artele și științele. Și Luca, cu ajutorul prietenilor și al zânelor lor, își va găsi „zânul” (poate conștiința propriului eu): sarcasticul zân Stuf.
Vârsta de 12-14 ani e o zonă de graniță a copilăriei, care face trecerea spre adolescență, „un lucru tare ciudat”, care „îi înfioară pe Ela și pe Mihai, cu gândul la ce o să-i aștepte și pe ei.” Luca primește sfatul potrivit: „Nu ești niciodată singur.” De folos este ceea ce va numi Știma Apelor: Intuiția, „instinctele” și rațiunea, trezirea conștiinței lumii și a sinelui.
Vanilia este „zâna luminișului” și „pregătise trei cai Pegasus”, „magici”, ca să-i „conducă” pe cei trei „la regatul Știmei Apelor”. Aici îi așteaptă Regina în Sala Tronului. Vanilia le recomandă „să nu facă de râs Regatul Oamenilor”. Află că Danada, pe care o desena Luca, este fiica Reginei. Știma le spune „o poveste din vechime”, cu „lumea ei idilică”, despre „Gaia, Mama Noastră, a tuturor”. Ceea ce a dezechilibrat această lume armonică a fost „testul suprem, testul puterii”, adică lupta pentru putere, pentru supremație: „Așa a început Marea Vânătoare”.
Scrierea cu majuscule a acestor entități scoate în evidență puternicul caracter simbolic pe care autoarea dorește să-l evidențieze. E prilej de întâlnire pentru „mai marii fiecărui popor”, fie că e vorba de „popoarele” poveștilor, fie, sinbolizate, de popoarele de ființe umane: Știma, Muma Pădurii, Regina Zânelor, Sfarmă-Piatră, vrăjitori ai oamenilor, Moș Ene, Gaia, Vălul, Moirele.
Aflăm că fiecare cuplu reprezintă un anotimp: Ela și Cireșica – Primăvara, Mihai și Conița – Iarna, Luca și Stuf – Vara. Primăvara, Vara, Toamna, Iarna sunt fiicele Mamei Pământ. Semnificativ: „Cel mai ușor de trăit este în zonele geografice în care toate Fiicele sunt reprezentate.” Un fel de rai al anotimpurilor, al Naturii, în care putem recunoaște și spațiul identității noastre!
Cine e Ela? Ne spune limpede textul: „Ela e o rotiță care a pus în mișcare un car mare, car ce nu pare a avea vreun vizitiu, care se lasă împins de instinctele unor copii și adolescenți”. De unde vine sprijinul? Evident, de la familie și prieteni, bunica și mama, bunicul și tatăl, de la Rodica, „colega de bancă”. E momentul nostalgiei vieții reale, a amintirilor legate de cei mai dragi și apropiați, de bunica Florica, „o blândețe de bunică”, de Paula, mama Elei, bunicul, cel mai iscusit bucătar, „de grătare” – Costel.
O altă amintire este excursia le Drăgășani la familia Vlădescu. Cu alt peisaj, alți oameni, alte preocupări, alte apariții fabuloase: Roinița, Via, casa veche boierească, vinul de soi, petrecerea. Aici, cel de al patrulea cuplu: Zâna Frâncușa (ieșită din vie, „cel mai vechi soi de struguri de pe meleagurile astea”) și Andrei („un copil de opt ani”) –, cel de al patrulea anotimp, toamna. Aflăm despre „organizația secretă de bunici” și de „Organizația Mondială a Bunicilor”. Dezideratul lor: să-i pregătească pe copii și nepoți „pentru viață, să-i obișnuiască cu magia”, cu magia vieții reale și cu magia imaginației, a dorințelor, a speranțelor din vârstele copilăriei.
În capitolul foarte scurt, dar extrem de sugestiv, Undeva în Bucegi, e altă lume extrasă din mituri și legende, e imaginea celor „trei femei în vârstă”, împietrite și expresive, îmbrăcate în geci și ocupând o motocicletă cu ataș: Babele. Politicos, reverențios, autoarea nu le numește așa, ci „femei în vârstă”. Personajele mitologice se reîntâlnesc într-un prezent „oarecare”, etern, dincolo de apartenența lor la o mitologie sau alta.
În Peștera din Bucegi e locul de ascunzătoare pentru „supranaturalele care au nevoie de protecție și ajutor”, într-o lume care începe să se conducă după „Noua Ordine” și pe care Moirele (Moira = „împărțeala celestă”) încearcă să o aducă în echilibrul ei natural.
Sunt amintiți Feți-Frumoși, Harapi-Albi, zmei, Prinți și e „precizat”, cândva, momentul „instaurării Vălului”. Lângă cuvinte cu înțelesuri distincte în lumea de azi și cu semnificații preocupante: „progres, schimbare, speranță”, se manifestă aproape duios-dureros ideea, dorința ca nevoia de magie să rămână ca o componentă de lux a vieții, că ea trebuie să rămână o constantă, ca o salvare a omului de copleșitoarea forță a realului și a calculelor mereu amenințătoare, pentru a nu pierde farmecul, miracolul imaginției, al visurilor. Ela, Rupătoarea de Straturi, crede că vorbește cu o ființă supranaturală, „stimata Mumă”, dar se trezește că vorbește „doar unui copac”. Metamorfozele le va descoperi cititorul însuși.
Alte personaje, fără a le mai stabili apartenența, apar în timpul unei rătăciri a familiei, salvată în final: licurici, spiriduși, un uriaș, S-P (Sfarmă-Piatră), par mai degrabă gazdele unui popas, cu ospătarii și șeful aferent, ospitalier și îndatoritor, cu „masa lungă, din lemn masiv”, ce se umple repede cu un adevărat ospăț de basm („un ospăț cum nu s-a mai văzut”, formulare ce ne amintește de hulpavul Flămânzilă, la Curtea Împăratului Roș, al lui Creangă): „platouri cu fructe, cu vânat, mămăliguță și tot felul de ciulamale.” Uriașul S-P e nu numai protocolar și locvace, dar e și darnic și nu admite ca drumeții să plece la drum fără merinde, căci „le oferă comori făurite special pentru ei și cei cinci prieteni se pregătesc să plece mai departe în aventură.” Caracterul și de carte de aventuri e precizat, astfel, chiar de autoare.
Uriașul se așază în capul mesei, ca o gazdă cu adevărat primitoare, care știe cam „tot ce se întâmplă în lume”, un fel de magician ce pocnește din deget și toate se fac. Înarmat cu obiecte magice, S-P vrea să reinstaureze puterea Vălului, a magiei, imaginației și a poveștilor care fac farmecul vieții, nu numai al copilăriei și adolescenței, ci al oricărei vârste. Acesta este, credem, și unul dintre mesajele acestei povești-povestire, Pe larg… despre zâne al Dianei Hideg. Se reamintește Marea Vânătoare, apoi vin Solomonarii care „puteau controla norii și ploaia”.
Ce este Vălul? E legat de Moș Ene, „Solomonarul străvechi”, păzitorul viselor. „Dacă el nu ar mai fi, nu ar mai fi vise. Și unde ar ajunge lumea fără vise? Am reușit să aflu că pentru niște mere zemoase din Mărul Binelui și al Răului ar face orice”. Numai calul fabus, Pegasul, știe drumul la mărul cu „fructe fermecate”. Și povestea aceasta are sfârșitul ei semnificativ! Ajunși acolo, duși de viteza Pegasului, „rapid”, cu sugestia că a zburat ca vântul, ca gândul și ca dorul, călătorii constată că mărul e singur într-o „câmpie imensă”, „fără umbră, fără apă”: „Nu e prea cool să fii un măr secular”, zice Florica, bunica, încercând să-și însușească limbajul tinerei nepoate și să fie trendy. Tot bunica are o revelație, când constată că „fructele sunt smochinite”, iar „frunzele maronii”, deși „nu e încă toamnă”: „– Apă, nu are apă! … Goliți-vă toate bidoanele de apă la rădăcina lui! Repede!” Ceea ce face ca mărul să se „trezească”.
În bidoane e un fel de „apă vie”, în versiune modernă. Pomul mulțumește Floricăi, „de a cărei bunătate auzise”. Le oferă celor cinci, care „se îmbarcă din nou în «căruța magică», „un fel de OZN ”, „două mere”. Și dialogul cu Moșul Ene trebuie să rămână numai sub plăcerea cititorului, ca și întâlnirea cu Regina Zânelor și stabilirea destinului zânițelor însoțitoare.
Altfel, se așterne uitarea, ieșirea din visare și din poveste. Regina le oferă tuturor Licoarea uitării. Efectul: „O să vă treziți mâine, în paturile voastre, fără nicio amintire din ultimul an.” Din punctul nostru de vedere, autoarea ne prezintă o serie de întâmplări în vis – realitate și ficțiune –, într-un interval de timp precizat: „un an”, în anul din urmă. Parcă ar trebui să așteptăm să urmeze alte întâmplări, alte aventuri, din anul următor. E și acesta un alt mesaj al cărții Dianei Hideg, adică promisiunea continuării poveștilor în alte și alte cărți.
Moirele, cele trei, sunt stăpânele elementelor. Moira Unu, „tanti cu geaca maro”, stăpânește pămâmtul, Moira Doi, stăpânește focul și e echipată „în roșu”; „doamna Trei”, Moira Trei, „în albastru”, e apa, care „îndreaptă mâinile spre lavă…” Finalul e condensat în posibile învățăminte. În primul rând, e povestea femeilor solidare și visătoare, pentru care amintirile devin legătură de viață, dincolo de legătura de sânge: bunica, mama, fiica (Florica, Paula, Ela), copiii. „Secretul” Elei e și al lor. Urmează „explicațiile pentru bărbați”, pe care ele le dau ca să înțeleagă și ei ce e Vălul.
Finalul e cu happy-end, ca în orice poveste ce respectă cu sfințenie canoanele: „Totul e bine când se termină cu bine.”! Dar nu numai pentru oameni, ci și pentru zâne, ca în ultimul capitol, Pimăvara următoare. Povestirea are două protagoniste centrale: Ela și zâna ei, Cireșica. Rătăcita Cire așteaptă și ea să-și regăsească și să revină în propria familie, îndemnată, în fața Pădurii de liliac înflorit, de Florica, Paula și Ela „să meargă la familia ei”. Toate patru, „înlăcrimate” de despărțire, speră să se revadă în alt vis și în altă realitate: „Prietenii adevărați se întorc întotdeauna!” (E cel de al treilea mesaj esențial al cărții, susținător al tuturor celorlalte, deloc întâmplătoare.)
Citiți textul până la ultimul paragraf, care e la fel de emoționant!
Recomandăm cu plăcere această nouă carte pentru copii (și majori) a Dianei Hideg (care în planul profesiei de zi cu zi trebuie să țină cumpăna realității imediate; dar poate că și aici, în planul economiei, este nevoie de multă imaginație!), nu numai pentru această nobilă inutilitate, cum definea Mme de Staël literatura în general – Acest lux al cărților!
Utilă sau nu, să admitem frumusețea acestei cărți, plăcerea de a o citi și privi, după atât de cunoscutul dicton latin utile dulci.
LUCIAN COSTACHE,
autor si critic literar, in prefata cartii Pe larg… despre zane
